Replică la articolele dlui Tapalagă pe tema evenimentelor din Marea Britanie

Îl citesc pe dl. Tapalagă de ceva vreme şi e printre puţinii capabili să spună in presă ceea ce toţi ar trebui să spunem zi de zi în piaţa publică pînă cînd îi asurzim pe jefuitorii fesenişti (din toate partidele) înţepeniţi la conducerea României.

Zilele acestea a abordat însă un subiect nou şi legat de evenimente din afara Romaniei. Dezamăgirea după primele două articole pe tema evenimentelor din Anglia e mare. E clar că dl. Tapalagă nu îl cocoloşeşte pe preşedintele Băsescu şi nu e un fanatic partizan al său. E însă la fel de clar că vede în el răul cel mai mic, precum mulţi dintre concetăţenii mei. Şi la fel de clar după aceste două articole este că împărtăşeşte viziunea politică a acestuia. Este riscul asumat atunci cînd alegi un rău politic (fie el cel mai mic), să fi nevoit să-i susţii doctrina. Sau poate chiar crede sincer în ea. Preşedintele Băsescu şi PDL au ca principal model politic şi economic Statele Unite şi Marea Britanie, însă din păcate/fericire nu-l pot implementa decît în mică măsură, pentru că opoziţia face zid de apărare ca la fotbal în faţa oricărei iniţiative a preşedintelui şi a PDL. Motivele invocate sînt extrase grosolan din ideologia stîngii (moderate) europene, dar motivul real ştim cu toţii că este agăţarea isterică de putere şi de felia din economie pe care o controlează şi care i-a făcut stăpîni de facto ai unei mari părţi a locuitorilor României. Nu cred că e nevoie să explic de ce folosesc termenul de « stăpîni » şi nu cel de « patroni », aşa cum se foloseşte bunăoară în Marea Britanie.

Dl. Tapalagă se rezumă asumat la a-i defini pe cei care au ieşit în stradă în Anglia ca vandali, infractori de drept comun, borfaşi, pegra societăţii, scursuri umane , gunoaie umane etc. Şi se rezumă la a găsi explicaţia în nevoia necontrolată de «  furt animalic, jaf barbar menit să domolească nevoile reziduale de pe  vremea consumismului dement, pe care criza l-a împins în contracţii brutale ». (Trec peste folosirea expresiei « manifestări nihiliste », puţin coerentă cu acuzaţia de consumism dement) Ei ar fi frustraţi pentru că nu mai pot trăi « fericirea maximă fără minim efort », «  în interiorul unor sisteme economice construite, doar teoretic, pe individualism şi performanţă ».  Acest argument, nu doar că presupune ideea ridicolă că respectivii vandali au trăit pînă la criză în « fericire maximă », dar el este de ajuns pentru a exclude orice altă idee sau explicaţie, de a le califica de aberaţii neo-marxiste, deci ale stîngii cangrenizate de corectitudine politică.

O altă incoerenţă: dl. Tapalagă asigură că gunoaiele umane bolnave de consumism dement nu sînt doar musulmanii sau alte grupuri etnice exotice, ci că « infracţiunea n-are culoare »; puţin mai departe însă consideră că ce se întîmplă acum în Anglia este similar cu ce s-a întîmplat în 2005 în Franţa, « operă a magrebienilor uitaţi în bidon-ville-uri » care şi ei « vor mult, repede şi uşor ». În plus vandalii din Anglia sînt totuşi « imigranti leneşi care stau pe ajutoare sociale », şi care « au năvălit peste tine », unde « nimeni nu-i tine » dacă trăiesc prost. Nu pot să nu remarc asemănările cu ideile din manifestul lui Breivik şi al armatei de buni cetăţeni extremişti care-i susţin discret paranoia genocidară.

Care este oare soluţia dlui Tapalagă? Nu oferă una, însă o putem bănui: justiţia trebuie sa fie neiertătoare cu aceste « gunoaie umane », politicienii pretinşi de dreapta trebuie sancţionaţi prin vot şi aleşi în locul lor cei care promovează cu adevărat individualismul şi performanţa, iar stînga probabil că ar trebui să dispară de pe scena politică, pentru că nici una dintre ideile pe care le propune nu este viabilă.

Mă încumet sa afirm că dl Tapalagă simpatizează intr-o oarecare masură cu ultra-liberalismul, cu naţionalismul şi chiar cu unele atitudini xenofobe şi rasiste. Ceea ce în mod trist e reprezentativ pentru o bună parte dintre români. Îi amintesc că o societate nu poate funcţiona atunci cînd cetăţenii au doar posibilitatea să iasă din mizerie. Reprezentanţii cetăţii sînt obligaţi să gîndească democratic, deci statistic. Adică în termeni de probabilitate, nu de posibilitate. Care este probabilitatea ca majoritatea (nu unul sau altul!) săracilor din Londra, Paris, Madrid sau Bucuresti, înarmaţi fie ei cu toată bunăvoinţa, ambiţia şi perseverenta din lume, să iasă din mizerie? Mă tem că nici una, şi că violenţele sau demonstraţiile paşnice vor continua şi se vor amplifica, în timp ce reprezentanţii cetăţii se tăvălesc în eternele şi tîmpele dezbateri între stînga şi dreapta.

Indiferent care dintre modelele politice ne excită intelectul, soluţia nu poate fi decît una pragmatică, adică de compromis ideologic sau de interese. Şi comunismul şi capitalismul au eşuat, să le lăsăm în pace şi să construim pur şi şimplu alte modele politice, în care fie şi numai în mod profilactic să nu mai pomenim de defunctele.

Să ne concentrăm pe faptul că există poate prea mulţi milionari/miliardari, să ne întrebăm, eliberaţi de culori politice, dacă milionarii sînt un model pentru comunitate, dacă nu există cumva o legătură directă între averile personale şi armatele de săraci, dacă putem să fim cu toţii milionari, dacă are măcar sens. Dacă interesul individual este mai presus decît cel comunitar, sau invers, sau în ce raport ar trebui sa fie cele două.

Să ne mai întrebăm, fiecare comunitate în parte, în ce relaţie vrem sa fim cu ceilalţi. Dacă vrem să primim imigranţi, dacă vrem să emigrăm noi înşine, dacă vrem în UE şi NATO. Să ne referim doar la ce dorim noi, cetăţenii unei comunităţi, atunci cînd prea mulţi imigranţi vor să trăiască la noi, şi să lăsăm deoparte argumentele debile despre drepturi universale de a migra sau despre libertatea fiecărui imigrant de a se întoarce acasă dacă nu-i convine, sau de a fi rămas la locul lui de la bun început.

Să ne întrebăm dacă o comunitate poate funcţiona pe principiul individualismului. Dacă vrem să fim fiecare mai bun decît toti ceilalţi, sau doar fiecare într-o continuă competiţie cu sine. Sau dacă are senscompetiţia intr-o comunitate, daca este ea constructivă. Poate că majoritatea ar dori să-şi trăiască o mediocritate tihnită, mai degrabă decît într-o lume în care alternativele sînt « elitele » şi « gunoaiele umane ». Să ne întrebăm sincer: cîti dintre noi preferă să trăiască într-un oraş plin de milionari şi de « persoane publice » pe de o parte, şi sărăntoci mohorîti şi rataţi, înecaţi în cronica frustrare de a nu fi ajuns printre elite, pe de altă parte; mai degrabă decît într-un oraş în care majoritatea se mulţumesc cu, şi li se oferă şansa să trăiască « doar » un trai decent.

Şi, mai ales, să vedem cum facem să reconstruim un pod peste hăul dintre cetăţean şi cel care îl reprezintă (sau ar trebui să-l reprezinte). Să recunoaştem cu toţii că sîntem din unele puncte de vedere încă în evul mediu, că ne gîdilăm stăpînii în talpă cu omagii şi gudurări, insulte şi isterii, şi periodic cu voturi. Să ne amintim că reprezentantul, de la preşedinte la prefect, e doar un funcţionar pe care îl plătim să se ocupe de administrarea cetăţii, ca noi să ne putem vedea de meseria sau hobby-ul nostru.

Iar dlui Tapalagă îi recomand să rămînă la fel de lucid, imparţial şi uman cînd discută despre săraci şi imigranţi, ca atunci cînd îi plezneste după ceafa groasă pe « liderii » politici locali.